Cum am ajuns intr-un weekend de pe Valea Doftanei, in Bali
Cand variantele de weekend sunt sa stau in casa, in Bucuresti, unde ploua, sau sa plec oriunde, chiar daca ploua sau nu, nu dureaza mult sa ma hotarasc.
De data asta, “oriunde” a fost intre Campina si Breaza, mai exact la Cornu. La o ora si putin de casa, deloc aglomerat pe drum, a fost numai bine cat sa ne indepartam de oras. Ca sa nu fie chiar un esec total in caz ca se adeverea prognoza sumbra, am gasit o cazare care sa aiba ceva mai mult decat un pat.
Acum, I should know better si nu ar trebui sa ma astept sa gasesc un colt de Bali la intrarea in munti, in Prahova, dar chiar asa s-a intamplat dupa ce ne-am cazat la Bali Spa. E un hotel cu o gradina imensa si foarte linistitoare, care are si piscina, restaurant si la cerere ofera si tratamente corporale sau masaj.
Ca bonus, lucrul care mi-a amintit cel mai mult de Bali a fost invazia de furnici, pe care nu am mai infruntat-o din Ubud. Acolo am nimerit in prima noapte intr-un bungalow ca in reviste cu pat mare si baldachin, cu mult lemn si bambus, prin care toate furnicile de pe insula, plus cateva soparle si gaze, treceau fara sa se sinchiseasca. Nu m-ar fi deranjat foarte tare sa impartim cazarea, dar incepuse sa se termine spray-ul DEET (care btw, se pare ca omoara furnicile in 3 secunde! Ar trebui sa puna si asta pe ambalaj), asa ca ne-am mutat intr-o camera normala, cu izolatie.
Acum, lasand gluma la o parte, ar fi fost dragut ca la piscina de la Bali Spa sa nu ne invadeze furnicile si nici sa nu zboare valatuci de praf. Si e drept ca, desi hotelul nu e foarte vechi, la baie toate instalatiile erau ruginite, iar in camera aveam o pata mare pe tavan, probabil de la o ploaie. Au in schimb ceva ce nu gasesti foarte des prin hotelurile din Romania si care chiar mi-a amintit de Indonezia – oamenii.
Pe langa cateva piese de mobilier cu influente indoneziene si betisoarele parfumate, personalul este cel care face ca atmosfera sa semene atat de mult cu cea din Bali. Sunt zambitori, extrem de draguti si atenti, te intreaba de sanatate si daca ai nevoie, pe langa cele cateva feluri de mancare cu specific indonezian, iti aduc repede un vinul casei si cred ca ti-ar face si un orez cu lapte.
Daca as fi in locul proprietarilor, le-as da un bonus doar pentru asta, pentru ca angajatii au facut sa trecem cu vederea detalii nu tocmai onorabile. Si, plus de asta, eram in zona pentru o plimbare frumoasa, asa ca pana la urma nici nu am stat foarte mult in hotel.
Deci, daca va gasiti in zona si daca, la fel ca si mine, in excursiile din scoala generala mergeati doar la Soveja, Marasti si Marasesti, musai trebuie sa faceti o vizita la Muzeul Hasdeu din Campina. De mult imi doream si ma bucur ca in sfarsit, am reusit sa il vad. Castelul ridicat in memoria Juliei Hasdeu, fiica scriitorului, pastreaza inca obiecte ale familiei si un decor psihedelic din centrul casei, care este de fapt un templu. Caragiale a fost (in mod evident) mult mai expresiv:
“Statuia este de lemn, si colorata, dupa stilul evului mediu, este o opera de rara frumusete a sculptorului Casciani din Paris. Mantuitorul se ridica deasupra unor nouri, catre cer cu bratele deschise, cu privirea aplecata spre pamantul pe care-l binecuvanteaza cu amandoua mainile. Din ochi ii pica lacrimi, in maini si in picioare se vad urmele cuielor si pe frunte ale ghimpilor. Divinul Fiu se inalta cu fata catre isvorul luminii, catre Rasarit. Din varful domului azuriu, Ochiul lui Dumnezeu inconjurat de stelele infinitului, il priveste asteptandu-l cu dragoste. Domul e luminat de trei usi, raspunzand pe trei terase si de o fereastra rotunda, intretaiata de o cruce cu geamuri in felii, colorate galben si rosu. Daca ingenunchi in fata Mantuitorului, capul sau divin il vezi in dreptul ferestrii scanteietoare de lumina, al carei cadru il inconjoara ca o aureola.(…) Aci ilustrul meu amfitrion ma face sa iau seama ca stalpul, care suporta de jos, in mijlocul domului, scarile urcatoare la galerie, reprezinta, impreuna cu ele, un mare potir: deasupra acestuia, ridicandu-se la cer, departe de durere, figura stralucitoare a Domnului”
Muzeul poate fi vizitat de marti pana duminica, intre 9.00 si 17.00. Gasiti acolo si audioghiduri oferite gratuit, dar mult mai pretioase au fost povestioarele aflate de la paznicul din curte, care a intrat in vorba cu noi si ne-a facut un tur al proprietatii.
Inchisoarea Doftana din Telega, care pana in urma cu doar cativa ani putea fi vizitata numai dupa ce semnai intr-un caiet de la primarie ca intri pe proprie rasundere, este acum inchisa definitiv. Dupa indelungi incercari de a transforma in muzeu penitenciarul in care a fost inchis Nicolae Ceausescu, cladirea este la un pas de a se prabusi.
De aici, am facut o plimbare pe Valea Doftanei spre barajul Paltinul si Cheile Doftanei, apoi spre depresiunea Tesila – Traisteni. E drept, citisem ca in zona Tesila sunt pastrate inca unele case construite dupa modelul celor de acum un secol, insa am dat mai degraba de casute si pensiuni frumoase, dar mult mai tinere. Traseul este insa foarte linistitor si sper sa il facem la un moment dat si pe bicicleta.
Intoarcerea spre Cornu a fost prin Breaza unde, daca ajungeti, puteti sa va opriti si la cumparaturi de ii facute de femeile din zona dupa modelele traditionale. Daca nu aveti drum, au prevazut si asta, asa ca va puteti comanda si online.
Daca nu vreti sa ramaneti peste noapte, cred ca locurile pot fi vazute foate bine si intr-o plimbare de o zi din Bucuresti. Pentru mine, dupa ce am vazut Castelul Hasteu, urmatoarea “ambitie” este ca la un moment dat sa conving pe oricine o fi cu mine in masina sa opreasca la cel mai celebru obiectiv turistic nevizitat de pe Valea Prahovei – Muzeul Cinegetic Posada, pe langa care trec mii de soferi in fiecare weekend, dar atat de putini se incumeta sa ii deschida usa. Sper sa nu imi ia inca 30 de ani…
