Ce am invatat in 10 ani de calatorii

Vara asta se implinesc 10 ani de cand am iesit prima data din tara. Era pe 12 iulie, de ziua lui tata, cand ne-am trezit toti cu noaptea in cap, ne-am chinuit sa taram pana la masina rucsacul meu de vreo 30 de kile si am plecat la aeroport. Ne-am pupat, m-am fastacit, ei s-au intors acasa, la Ramnicu Sarat, eu in seara aia m-am oprit la New York.


Nu calatorisem eu prea mult inainte de asta – era vacanta anuala la Mamaia, cateva drumuri la Bucuresti si inca vreo cateva prin tara – nu realizasem pana atunci ca imi curge prin vene “wanderlust“, ceea ce nemtii descriu ca fiind dorinta puternica de a calatori sau “dor de departe“. Cred ca am primit gena DRD-4 in acelasi timp cu incapatanarea proverbiala de la capul clanului Ersen, bunicul meu, care si-a petrecut tineretile prin Siria, Iraq, Israel, Rusia si care inca reia povestile la fiecare reuniune de familie.

De atunci au trecut 10 ani, am apucat sa fac zig-zag prin vreo 30 de tari si sper sa am privilegiul de a le vedea pe toate, pentru ca din fiecare loc in care am fost am invatat cate ceva si m-am intors acasa schimbata.

Am aflat ca pot sa ma descurc singura orice-ar fi

Ziua aia lunga, inceputa la Ramnicu Sarat si incheiata in New York via Amsterdam, era de fapt inceputul unei vacante de trei luni in SUA, prin programul Work and Travel. Acolo am ramas doar doua zile pentru turul de orientare, pentru ca destinatia finala a fost Key West, o insula din Florida. Aici am ajuns noaptea cu prietena mea, bagajul era pierdut, nu ne astepta nimeni la aeroport, nu aveam unde sa dormim, nu aveam pe cine sa sunam… Asa ca un taximetrist si-a facut mila de noi, ne-a ajutat sa gasim doua paturi la un hostel si am inceput aventura.

Eh, si ce face un om cand ajunge la capatul lumii, pe o insula exotica in Atlantic? Pai, se pune pe plans, normal! Plans de dor de casa, plans ca n-am rucsacul meu de 30 de kile, plans de … nici macar nu mai stiu de ce am plans atat, dar stiu ca m-a tinut mai mult decat as vrea sa recunosc. Si la fel de brusc cum a venit, a si plecat, iar eu mi-am vazut de job, de sarit gardul noaptea in curtile hotelurilor ca sa mergem la piscina si jacuzzi, de explorat insula sau de baut vodka la petrecerile studentilor din Rusia ( am invatat si din asta o lectie – sa nu bei NICIODATA vodka cu rusii!)

Well, au fost trei luni lungi, nu neaparat usoare, mai ales ca am avut zile in care lucram si 20 de ore, dar la care ma gandesc acum cu mare drag. Chiar daca eram deja de vreo doi ani singura in Bucuresti, faptul ca a trebuit sa traiesc singura, sa lucrez, sa imi platesc facturile, sa strang banii pe care parintii mei ii platisera pentru programul Work and Travel mi-a dat incredere.

Uneori teama nu dispare, asa ca ii fac in ciuda

De obicei, nu mi se prea intampla sa nu ma simt in siguranta intr-un loc strain, sa imi fie teama ca as putea fi jefuita sau ca o sa se prabuseasca avionul cu mine. Dar, evident ca am un stol de temeri care ma urmeaza peste tot si, pana la urma, a trebuit sa accept ca fac parte din mine.

De exemplu, in Cienfuegos, Cuba, am mers la acvariu sa inot cu delfinii. Nici o clipa nu mi-am facut griji ca eu nu stiu sa inot, convinsa fiind ca o sa intru intr-un bazin cu apa pana la brau, pup pestele si aia a fost. Cand am ajuns acolo, m-am trezit ca de fapt locul este amenajat intr-un soi de laguna, iar eu trebuie sa intru in apa de sase metri adancime. Asa ca am facut ce trebuia: un atac de panica. Apoi inca unul in timp ce imi puneam vesta de salvare, i-am ignorat pe angajatii care ziceau ceva de nebuna care nu stie sa inoate si m-am aruncat in apa. Acum, pe bune, numai eu stiu cat de frica imi era cand a fost facuta poza asta si totusi e una dintre preferatele mele:

delfinariu cuba
Perla, Cristina si Benny, la delfinariul din Cienfuegos

Stiu sa impachetez repede si doar cat trebuie

De-a lungul timpului, bagajul meu a devenit tot mai mic, exceptie facand cateva vacante in zone in care era frig. Practic, acum pot sa plec linistita doua saptamani de acasa doar cu un rucsac obisnuit, pe care il iau in avion ca geanta de mana. Principiul e simplu – oricum nu o sa pot lua cu mine tot ce e necesar, asa ca de ce sa ma obosesc. Pentru doua-trei saptamani, bagajul meu arata asa:

  • 4-5 tricouri pe care le dau la curatatorie/ spalatorie/ rau in timpul vacantei
  • pantaloni scurti daca permite cultura locala sau salvari cumparati la fata locului din tari precum India, Indonezia
  • de obicei port pantaloni lungi, tenisi si o bluza groasa in avion pentru ca e mai rece si nici nu ocupa loc in rucsac
  • lenjerie intima si sosete (pentru 4-5 zile)
  • costum de baie
  • sandale/slapi
  • un prosop din microfibra (buna inventie!)
  • medicamente pentru urgente – antiinflamator, carbune medicinal, Imodium, un antibiotic cu spectru larg, Aspirina, plasturi
  • cosmeticele sunt in sticlute mici si le realimentez pe parcurs
  • servetele demachiante (stiu, nu sunt ideale, dar e vacanta…)
  • Kindle, camera foto, laptop, incarcatoare/cabluri/baterii/stick

cum sa iti faci bagajele

Sa iau decizii rapide

Ca o persoana obsedata de control ce se respecta, inainte de plecare stiu destul de clar ce trebuie vazut in tara/tarile in care voi ajunge. Stiu detalii despre istoria locala, geografie, cultura, moneda, prognoza, am un traseu facut pe zile, rezervari de avioane, trenuri, soferi, stiu ce autobuze trebuie sa iau, cazare, tururi organizate, concerte, festivaluri si am si variante de rezerva pentru cand ceva nu iese. Cam asa arata un traseu.

Evident ca e doar o senzatie falsa de siguranta si din momentul in care iesi pe usa toate astea nu prea mai au importanta. Asa ca inveti sa te descurci cand nu gasesti o limba in care sa te intelegi cu oamenii in Indonezia, atunci cand ajungi la fata locului si cazarea pe care ai rezervat-o in Goa abia se construieste, cand transportatorii din Grecia fac toti greva sau compania aeriana care trebuia sa te duca in Albania da faliment cu doua zile inainte de plecare.

Sa gestionez bugete

In “razboiul” dintre bugetul limitat si dorinta de a pleca tot mai des, da, trebuie sa planifici. Din fericire nu am vreo dorinta apriga de a-mi cumpara haine, farduri sau genti lunar, in loc de iesit zilnic la masa de cele mai multe ori prefer sa imi iau pranzul la pachet, iar ca sa nu mai platesc cazare la mare mi-am gasit pereche la Vama Veche :))

Lasand gluma, bugetarea vacantelor e treaba serioasa. De obicei, pe la inceputul anului incerc sa stabilesc pe unde as vrea sa ajung si cam in ce perioade. In felul asta e timp pentru pus bani in pusculita in fiecare luna, rezervat cazare ieftina din primavara chiar daca plecarea e in noiembrie. Daca ai banii stransi poti sa profiti cand apare o promotie la o companie aeriana.

CITESTE SI: Cum gasesti bilete de avion ieftine

Iar cand toate astea nu au fost suficiente si vacantele programate au depasit bugetul, m-am lasat si de fumat. Stiu ca ar fi fost mai bine sa fi spus ca mi-am dat seama ca e un obicei imputit si complet nesanatos, dar adevarul este ca in urma cu doi ani si jumatate, cand prin decembrie aveam deja stabilite vreo cinci plecari pentru prima jumatate a anului urmator si nu stiam de unde si fi putut sa mai scot niste bani, m-am lasat de fumat. Treaba asta m-a ajutat sa pun departe cam 150 de euro lunar.

E important cu cine pleci la drum

In Moldova se spune ca nu poti sa cunosti un om pana nu bei cu el. Altii spun ca trebuie sa calatoresti cu o persoana ca sa afli ce hram poarta. Sunt de acord cu amandoua, diferenta e ca daca ai apucat sa te pui la drum cu cine nu trebuie, sunt sanse mari sa iti strice experienta sau sa te intorci singur acasa 😀

partener de calatorie

Dupa cateva testari am gasit putini oameni care sa isi doreasca de la o calatorie aceleasi lucruri ca si mine, dar acum stiu ca pot sa plec alaturi de ei pana la capatul lumii. Asta inseamna ca ingramaditi intre bagaje intr-un Jimny, dupa o noapte lunga intr-un tren ponosit sau o zi fierbinte in care lucrurile nu merg chiar asa cum vrei, tot se gaseste unul sa faca misto de tine cand o iei razna.

Sa accept diferentele de cultura

Sa accept, chiar daca nu e musai sa fiu si de acord cu ele. E drept, prin Europa nu au fost prea multe lucruri care sa imi puna la indoiala scara de valori. In Germania, m-am minunat ca la pomul de Craciun cand am vazut ca cel mai mare mall din Berlin e inchis duminica, iar toti oamenii aia “isi pierd vremea” prin parcuri.

In Portugalia sau Spania am avut o problema in a adapta programul meu aglomerat de vacanta la siesta lor cea de toate zilele, care nu te prea lasa sa fii spontan cand vine vorba de vizite sau masa. In Elvetia, un bosorog domn in varsta s-a intors de doua ori din drum sa imi arunce o privire scarbita pentru ca fumam in locul amenajat de la coltul unei cafenele.

Mai departe de noi insa, lucrurile incep sa capete greutate. Legendarul soc cultural l-am simtit cu adevarat in India. Si nu ma gandesc neaparat la primele dati cand am dat de smog, poluare, elefanti la semafor sau strazi murdare. Imi vine in minte seara de pe Gange cand am trecut pe langa un om care murea la un colt de strada cu singura alinare ca si-a dat ultima suflare in orasul sfant, Varanasi.

Ma gandesc la soferul care ne-a plimbat vreo cinci zile in Kerala. Un tip zambaret la vreo 30 de ani, care compensa din gesturi cuvintele lipsa din engleza. Conducea bine, era politicos, imbracat frumos, ne plimba printre plantatiile de ceai, iar din cand in cand mai scotea un ragait. D-ala din adancul sufletului, de dupa masa de Craciun sau o lada de bere dupa ce a batut Romania in nu stiu ce campionat. Prima data ne-am blocat, a doua oara am ras pe infundate, apoi nu a mai parut atat de grav in comparatie cu flegmele pe care le arunca pe geam, dese ca firimiturile din Hansel si Gretel.

Mult mai simpatici erau indienii mai putin obisnuiti sa vada albi, asa ca se holbau de parca trecea ursul prin sat si faceau poze cu noi (cu sau fara voia noastra) de parca eram cel putin Iulia Vintur la brat cu Salman Khan.

In plus, ca dovada de respect pentru cultura locala si uneori si ca masura de siguranta, e bine sa stii care sunt obiceiurile locului, sa nu te trezesti arestat pentru ca te-ai pupat pe strada sau sa sfidezi localnicii purtand haine neadecvate.

Sa respect natura

Treaba aia cu “sa lasi o urma pe unde treci” nu se aplica si in ceea ce priveste mediul inconjurator, indiferent unde te-ai afla. Chiar daca pescarii din Delta Dunarii arunca in apa tot ce prind in mana, de la sticle la haine, doar pentru ca asa au fost obisnuiti de cand s-au nascut, nu inseamna ca trebuie sa faci la fel. Asa cum doar pentru ca in India oamenii inca isi mai fac nevoile in vazul lumii, nu trebuie sa te alaturi.

Cu atat mai mult, inveti ce inseamna un pas gresit atunci cand urci pe un ghetar din Islanda si afli ca un muschi pe care il calci se va reface in 60 de ani.

Sa nu astept ocazii sa fiu fericita

E drept, am o slabiciune aparte pentru apusurile la Ocean, m-am c…at pe mine cand am vazut o balena si m-am simtit complet nesemnificativa, iar fata in fata cu Taj Mahal am fost coplesita. Din fericire toate experientele acestea m-au invatat sa privesc mai des lumea cu ochi de turist si sa nu astept sa se intample ceva ca sa ma bucur de ce am.

Ma face fericita ca in unele dimineti sa merg pe jos o ora si jumatate pana la birou pentru ca e lumina frumoasa pe lacul din apropiere. Imi place cand infloresc teii la mine in cartier si ma plimb pe stradute ca sa descopar casele din Bucurestiul vechi. Ma distrez cand ma provoaca la negocieri florareasa de la care iau floarea soarelui si se sterge o zi obositoare daca la cofetaria de langa mine gasesc mille feuille.

Si, cel mai important, cu cat calatoresc mai des, cu atat ma indragostesc mai mult de Romania.

Citeste si: Unde mananc atunci cand nu pot sa fug in lume

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close