Cuba inainte de vantul schimbarii

Cuba este una din putinele tari in care m-as vedea traind fericita si nu doar pentru ca e o insula in Caraibe. In acelasi timp, mi-a placut atat de mult incat mi-e teama sa ma intorc. N-as vrea ca o noua vizita sa strice ceva din imaginea pe care am pastrat-o.

Primul lucru care mi-a atras atentia pe aeroport au fost angajatele de la “Securitate” cu piele maslinie, uniforme cu fuste scurte, ciorapi tip plasa si tocuri inalte. Am iesit din cladire si am inceput sa rad singura cand am vazut parcate sub pamieri masinile vechi americane, emblema mai mult sau mai putin oficiala a Cubei. Stiind ca am plecat de acasa fara adaptor pentru prize, am intrat intr-un ghift shop in speranta ca pot cumpara unul. Pentru ca nu avea, vanzatoarea mi l-a dat pe al ei si mi-a zis ca pot sa i-l returnez la plecare. Cu asta, dupa nici o ora de la sosirea pe insula stiam deja ca o sa ma indragostesc.

Daca in mod normal inainte de a pleca in vacanta am un intinerariu stabilit, rezervari la hoteluri, masini sau tururi, in Cuba totul a fost diferit. Aflasem ca este mult mai ieftin sa mergi si sa cauti cazare la fata locului, mai ales ca multi dintre cubanezi nu au acces la internet, asa ca majoritatea locurilor de cazare nu apar pe site-urile de rezervari. In plus, fiecare persoana care obtine permis sa inchirieze maximum patru camere din casa trebuie sa plateasca pentru fiecare dintre ele o taxa lunara de 300 de dolari catre stat, indiferent de castigurile sale. In aceste conditii, si daca au o rezervare facuta pentru doua nopti, iar un alt turist bate la usa si spune ca vrea sa stea trei, va accepta pe loc. Din fericire nu ramane nimeni pe drumuri, pentru ca imediat se gaseste o camera la o verisoara, prietena sau vecina. Singura rezervare facuta a fost la un hotel din Varadero unde am ajuns in prima noapte si care era necesara si pentru obtinerea vizei turistice. De a doua zi insa, am luat masina inchiriata si am pornit la drum.

Au fost 18 zile in care am strabatut aproape toata insula, 3.500 de kilometri in care am avut parte de tot – natura, plaje, cultura, revolutie si peste tot oameni calzi si prietenosi. Cand ajungeam intr-un oras nou opream intr-o zona care ne placea, intrebam prima persoana de o cazare si imediat se rezolva. In alte locuri, gazdele ne intrebau care e urmatoarea destinatie si ne aranjau ei deja cazarea la prietenii de acolo, iar tarifele nu au fost mai mari de 20 de dolari pe noapte, cu tot cu un mic dejun generos. Pentru cativa dolari in plus, gazdele incropeau repede si o cina cu ce aveau prin casa… niste avocado, rosii, peste, creveti, homari. Si musai si niste mojito, ca doar asa se tine turistul fericit! Iar daca nu aveau garaj, pentru un dolar, un vecin se gasea sa stea langa masina toata noaptea. Pentru doi dolari, o si spala…

In Vinales, cea mai verde regiune a Cubei, gazda ne-a recomandat un paladar al unor prieteni. Acestea nu sunt tocmai restaurante, ci cateva mese intr-o curte, de obicei proprietara este cea care are grija de bucatarie, iar sotul este barman, chelner, entertainer si orice mai este nevoie. Ca sa ne ajute sa ajungem acolo, gazda noastra a facut rost si de o masina din vecini, si-a pus sotul la volan si l-a pus sa ne si astepte pana la final, fara sa ne ceara nimic la schimb. La intoarcere se asigura mereu ca totul a fost bine, ca ne-a placut ce ne-a recomandat si dupa ce plusa cu inca un rand de mojito, incepeau povestile. Lipsiti de internet, presa si izolati pe o insula, majoritatea cubanezilor erau dornici sa afle ce se intampla in lume. Multi invatasera despre Romania in scoala si voiau sa afle daca viata noastra este mai buna in afara comunismului. Daca suntem mai fericiti, daca ne putem cumpara orice dorim si, mai ales, daca ne permitem asta.

Luata de val, cubaneza care ne-a gazduit in casa ei din Pinar del Rio a avut un moment de revelatie in care a coborat tonul spunand ca vorbim prea mult si prea tare, iar la scurt timp s-a retras de pe terasa in casa. Alfredo, un cultivator de tutun din Vinales, ne-a explicat in timp ce ne rula tacticos trabucuri ca este unul dintre cazurile fericite si primeste sume consistente si ajutoare de la stat pentru a sustine aceasta importanta industrie a insulei. Ne-a marturisit apoi ca romul Havana si Cohiba sunt doar produse de export, iar de multe ori taranii au parte de adevaratele rasfaturi. I-am dat dreptate cand mi-am aprins trabucul facut de el si l-am baut alaturi de un rom local si cafea cultivata in spatele curtii.

De la Ramon, cel care ne-a pregatit cea mai buna cina din toata vacanta, intr-o curte mica din Golful Porcilor, am primit o lectie de istorie a muzicii traditionale, iar Rogelio, un restaurator de mobila din Trinidad, ne-a ajutat sa intelegem mai bine sistemul medical. Fiica sa se confrunta cu o incontinenta urinara, care in mod normal s-ar putea rezolva cu o interventie simpla. In Cuba insa aceasta nu se putea face din cauza aparaturii invechite importurile nefiind posibile din cauza embargoului impus de SUA. Pentru a-si ajuta fiica, Rogelio obtinuse promisiuni de la reprezentantii unui ONG din Italia ca il vor ajuta cu un transfer. Ca un paradox, in aceeasi perioada, Cuba anunta ca a obtinut rezultate remarcabile pentru un nou tratament impotriva cancerului.

Autostrada pana la Santiago de Cuba a insemnat un slalom la o viteza maxima de 90 de kilometri la ora printre gropi, autostopisti care sareau in fata masinii, calareti si biciclisti. Rasplata era o o TuKola si o inghetata la fiecare benzinarie si peisajul fabulos care ne inconjura. In Parcul National Gran Piedra, de langa Santiago, dupa ce am urcat cu greu un munte si cateva sute de trepte pentru a ajunge la bolovanul de 75.000 de tone din varf, am atins culmea… inconstientei. Avand doar Marea Caraibilor pe de-o parte si paduri si dealuri de cealalta, eram atat de fascinati, incat atunci cand din mijlocul pustietatii a aparut un barbat care ne-a intrebat daca nu vrem sa mancam ceva a trebuit sa spunem „da” macar de curiozitate. Si asa, manati de foame si complet intrigati, l-am urmat pret de mai bine de un kilometru, pe o poteca de pamant, incercand sa ne dam seama daca am capatat suficient de multa incredere in acesti oameni incat sa urmam un cubanez chiar si in asemenea conditii. Paladarul sau era o ghereta subreda cu doar trei mese si scaune facute din piele de animale, iar vizavi, la doar cativa metri, erau infipte in pamant cinci cruci de lemn. Aproape ca am vrut sa facem cale intoarsa cand ghidul nostru, care era si bucatar, ne-a spus ca a gatit miel. Si-am stat. Si din nou am mancat o carne delicioasa, tinuta multe ore in cuptor, pe care ne-a servit-o cu orez, fasole neagra, salate, cafea si suc proaspat de portocale, iar pentru toate acestea am platit doar cate sase dolari de persoana.

Dupa aceasta zi, pe la jumatatatea vacantei noastre, am inceput sa ne lasam purtati prin Cuba de oamenii ei. Pe traseul facut inapoi spre Havana, prin Holguin, Camaguey, Sancti Spiritus, Santa Clara sau Remedios am acceptat cam tot ce ni s-a propus. Am stat de vorba cu fiecare localnic mai curios, i-am facut poze unui batran convins ca numai intr-o fotografie mai are o sansa sa se plimbe in aceasta viata si am primit lectii de rumba sambata seara in mijlocul strazii, dansand dupa muzica de la un casetofon.

Abia cand am ajuns in Havana si am dat cu ochii de magazinele de haine de firma si cu pieptul de grupurile de turisti, ne-am mai trezit putin la realitate. Numarul acestora nu este insa nici pe departe la fel de mare cu ceea ce va urma, dupa ce relatiile dintre SUA si Cuba se vor relua. Agentiile de turism americane au lansat deja pachetele de vacanta, iar companiile aeriene sunt in asteptarea deschiderii unor rute aeriene catre Havana. Se asteapta ca un numar impresionant de turisti americani, care pana acum aveau interdictie de a calatori in Cuba, sa prefere aceasta destinatie aflata la doar o aruncatura de bat de Miami.

In plus, faptul ca firmele straine vor putea incheia contracte pentru vanzarea de electronice, electrocasnice si chiar autoturisme va ajuta populatia sa duca o viata mai usoara si sa recupereze anii traiti in bula comunista. In acelasi timp, tocmai aceste lucruri ar putea duce la disparitia masinilor emblematice de pe strazile din Havana si risca sa spulbere farmecul acestei tari in care pare ca timpul a stat in loc. Nu se va intampla in cateva zile si nici in urmatoarele luni, dar daca va doriti sa vedeti Cuba asa cum e ea, nu ar trebui sa mai amanati.

*Articol aparut initial in numarul din decembrie-ianuarie al revistei Turism Club