Un bilet spre Wroclaw si cei 300 de pitici

Una dintre putinele tari in care m-as vedea traind in afara Romaniei este Polonia, unde de fiecare data am avut sentimentul ca ma intorc acasa. Iar Wroclaw, unul dintre orasele mai putin frecventate de turisti, este absolut fermecator si sper ca faptul ca in 2016 va fi Capitala Culturala Europeana sa il aduca in atentie.

Pe langa cladiri colorate, lichior de alune si pitici, Wroclaw mai are o bila alba din partea mea – a fost unul dintre motivele pentru care m-am lasat de fumat in urma cu aproape doi ani. Mai exact, la inceputul anului 2014, cand m-am trezit cu un teanc de biletele de avion pe mail, multe planuri si buget invers proportional, cei 100 de euro cheltuiti lunar pe tigari au devenit brusc cel mai bun motiv de a ma lasa de fumat.

De la aeroportul din Wroclaw si pana in centru se ajunge foarte usor cu autobuzul 406, iar daca hotelul este in centrul vechi, se poate merge apoi pe jos. De altfel, in zona centrala exista si acoperire wireless cu acces gratuit, asa ca orice locatie se poate gasi imediat cu Google maps.

Cand am ajuns in Piata Centrala, era deja intuneric, iar cafenelele si restaurantele erau pline. Din mijlocul pietei rasuna o melodie cantata la saxofon, iar cu ochii la studentul care canta am fost la un pas de a ma impiedica de unul dintre cei 300 de pitici imprastiati in tot orasul. Primul dintre ei a aparut in anul 2001 pe strada Swidnicka si comemora miscarea poloneza anti-comunista. In 2003, primarul orasului a dezvelit si el un pitic la Muzeul Piticilor din oras, iar de atunci, oricine isi doreste o astfel de figurina din bronz poate face comanda catre un artist local. In prezent exista pitici florari, bucatari, fiecare hotel are cate unul, se ascund printre garduri, te privesc de la ferestre, iar daca vrei sa vizitezi orasul si sa si “vanezi” pitici, exista o harta cu locatiile tuturor, dar si o aplicatie de mobil.

Fie ca urmaresti piticii sau nu, plimbarea prin Wroclaw ar trebui sa te poarte pe stradutele din Centrul Vechi si prin Piata Centrala, plina de cladiri colorate care seamana cu niste cupcakes ornate cu glazura de fistic sau zmeura. Aici se gasesc si cladirea operei, catedrala si primaria, dar piticii si cladirile frumos colorate te urmeaza si pe masura ce te indepartezi de acesta zona.

Nu chiar peste mari si tari, dar peste un parc si cateva poduri dai de piata de legume si fructe, gazduita de o cladire din caramida cu arcade mari, gri si solemne, in contrast cu tot ce se intampla aici. Vanzatorii isi lauda marfa colorata, clientii se vanzolesc care-ncotro, iar peste tot miroase a prajituri si placinte proaspat scoase din cuptor.

Am plecat de aici cu ciocolata de casa si cateva prajiturele, dar si cu un lacat pentru Tumski, Podul Indragostitilor. Daca la dulciuri m-am bazat pe aspect si am aratat cu degetul ce vreau, nu a fost la fel de simplu sa cer unei vanzatoare poloneze care nu vorbea alta limba decat a tarii sale un lacat. Pana la urma i-am aratat pe harta podul, ea s-a luminat la fata, semn ca a inteles, apoi mi-a intins un lacat cu privirea aia sincera de “Fir-ati ai naibii de turisti tampiti!” I get that a lot…

La Tumski, indragostitii leaga un lacat pe care au scrijelit numele lor de parapetii podului, pentru ca dragostea lor sa nu se destrame, apoi arunca in apa cheia. Periodic, autoritatile isi asuma riscul a mii de inimi frante si sparg lacatele ca sa nu se darame podul, apoi pescuiesc din apa cheile, ca sa nu polueze apa.

Pentru o vizita de 3-4 zile in Wroclaw, e timp suficient si de o plimbare in afara orasului, mai ales ca Silezia Inferioara ofera niste peisaje de poveste in orice anotimp. Dintre variantele oferite de agentiile locale, doua oferte mi-au atras atentia. Una dintre ele, “Secretele celui de-Al doilea Razboi Mondial“, te duce in zona Walim – Kamienna Zagora – Arado si viziteaza o mina si buncare folosite de soldatii nemti.

Cel de-al doilea tur interesant se numeste “Perlele Sileziei Inferoare” si trece prin Swidnica, pe la Castelul Ksiaz si se incheie in statiunea balneara Szczawno Zdroj. Fiecare dintre acestea costa aproximativ 70 de euro de persoana si dureaza o zi, dar eu am ales varianta de a inchiria o masina. Asa, pentru 100 de euro pe zi, am facut o combiatie intre cele doua trasee, costul fiind mult mai bun pentru doua persoane.

Prima vizita a fost in Swidnica, un orasel construit parca pentru a tine loc de decor intr-un film pentru copii. Plin de cladiri mici si colorate, cafenele cochete si femei care se intorceau de la piata cu cosuri incarcate cu bunatati si flori. Dupa o plimbare prin centru, am pornit catre iesirea din oras, unde se afla Biserica Pacii, un monument UNESCO si cea mai inalta cladire din Europa construita pe un schelet din busteni.

O buna parte dintre acestia au fost adusi din urmatoarea destinatie de pe traseu – Castelul Ksiaz. Mai exact, din padurea care inconjoara aceasta constructie complet izolata. Castelul construit la finalul anilor 1200 are aproape 400 de camere si este al treilea cel mai mare din Polonia, iar pentru cei care isi doresc sa se cazeze in inima padurii, aici exista si restaurante sau hoteluri.

Szczawno Zdroj, o statiune balneara laudata de localnici pentru apele de izvor, are cateva cladiri vechi foarte frumos construite, insa in extrasezon nu ofera turistilor mai mult de o plimbare scurta si o pauza de cafea. Iar in parcarea amenajata nu sunt si posibilitati de plata, asa ca la intoarcerea la masina e posibil sa gasesti un bilet de la politie. Nici pana acum nu stiu daca era cu felicitari pentru ca am ales sa vizitam orasul sau cu o amenda, dar am apucat sa vad fiecare strada in parte cautand sectia de politie. Din fericire, se pare ca agentii polonezi care nu vorbesc engleza si nici nu vor sa isi complice dupa-amiaza de sambata, iti anuleaza orice urare scrisa pe bilet si te lasa sa pleci in pace.

Oricat de binevoitori s-au dovedit a fi, pauza din program a facut ca sosirea la urmatorul obiectiv, minele din Walim, sa fie chiar la inchiderea programului, asa ca nu le-am mai putut vizita. Denumite “Proiectul Gigant“, acestea au fost construite de nemti in perioada 1943-1945, cand teritoriul apartinea Germaniei, insa nici pana acum nu se stie cu exactitate pentru ce ar fi fost folosite si nici nu au fost finalizate. Exista indicii care arata ca mii de prizonieri din lagare au fost adusi aici pentru a sapa galeriile din munte, iar multi nu au mai iesit vii.

Chiar si fara sa putem intra in mina, roadtrip-ul in aceasta regiune a fost de-a dreptul idilic si, probabil, a ajutat si faptul ca desi era februarie era cald si insorit. (E foarte posibil sa fiu subiectiva, na, mie imi place rau Polonia…)

Ultima zi in Wroclaw a fost la fel de linistitoare si tihnita, poate si pentru ca proprietarul cafenelei a fost suficient de convingator cat sa accept si un lichior de alune la micul dejun – unul la inceput si unul la sfarsit. Si nici macar nu am avut remuscari pentru ca este absolut genial: la fel de aromat ca un unt de arahide, licoros si servit direct de la congelator.
Dupa asta a urmat o plimbare lunga pana in Gradina Japoneza, unde ratele invatau sa alunece pe iazul inghetat. In apropiere mai sunt si Gradina Botanica si cea Zoologica, dar eu nu m-am mai dezlipit de rate pana cand nu s-a facut vremea de mers la aeroport.